Cristina Badea – De la CJUE, pentru platformele digitale (din nou): despre reglementări naționale care impun obligații suplimentare platformelor digitale
În fața dezvoltării rapide și continue a platformelor digitale, multe jurisdicții au adoptat legislații naționale pentru a le reglementa, uneori (sau, mai degrabă, deseori) în scopul protejării anumitor categorii de persoane (consumatori sau comercianți offline). Același fenomen s-a observat și în România, atât prin anumite inițiative legislative, chiar nereușite (precum dispecerizarea aplicațiilor de e-hailing), cât și prin anumite soluții pronunțate de instanțele naționale.[1] Astfel de legislații naționale pun în pericol piața unică prin fragmentarea ei și prin crearea de dificultăți pentru companiile care oferă servicii digitale.
În iunie 2023, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a adus două noutăți semnificative în domeniul serviciilor digitale: o hotărâre și o opinie a unui avocat general.[2] Acestea confirmă intenția UE de a promova dezvoltarea continuă a serviciilor digitale, eliminând barierele care ar încetini progresul lor în scopul protejării economiei „tradiționale”.
Restricții în Barcelona pentru transport alternativ, considerate contrare dreptului de stabilire
În Spania, prestarea de servicii de ridesharing (i.e., transport alternativ), precum și cea de închiriere de vehicule cu șofer (denumite în continuare PHV), este supusă obținerii unor autorizații prealabile. Inițial, legislația națională limita numărul de autorizații acordate societăților prestatoare de servicii de PHV la un raport de 1 la fiecare 30 de autorizații acordate firmelor de taxi. Această limitare a fost scoasă în 2009, rămânând însă posibilitatea regiunilor autonome de a stabili anumite limite pentru prestarea serviciilor de PHV.
Pentru a putea presta servicii de PHV în Zona Metropolitană Barcelona (ZMB), în 2018 a fost adoptat un Regulament, prin care s-a impus i) obligația de a obține o licență suplimentară pentru ZMB și ii) limitarea numărului de licențe pentru PHV la una pentru fiecare 30 de licențe acordate pentru serviciile de taximetrie (Regulamentul PHV). Obligația afectează toate societățile prestatoare de astfel de servicii, inclusiv pe cele „legate de platforme internaționale online” (precum Uber sau Cabify).
În acest context, o companie care oferă servicii de PHV în Spania a contestat Regulamentul PHV, într-un litigiu contra ZMB. Curtea Superioară de Justiție din Catalonia a considerat că Regulamentul PHV ar putea fi contrar anumitor prevederi din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Mai exact, instanța și-a pus problema că limitarea prin Regulamentul PHV a licențelor pentru servicii PHV poate fi considerată arbitrară și că ar fi contrară dreptului de stabilire (dreptul care permite unei companii care funcționează legal într-un stat membru să poată desfășura activitate economică în mod stabil și continuu într-un alt stat membru – (art. 49 TFUE), întrucât ar face practic imposibil pentru companiile care oferă servicii de PHV în UE să se stabilească în ZMB, cât și interdicției acordării ajutoarelor de stat (art. 107 (1) TFUE), considerând că în acest mod s-ar acorda un beneficiu serviciilor de taximetrie, prin limitarea serviciilor competitive de PHV.
CJUE a stabilit prin Hotărârea din 8 iunie 2023, pronunțată în cauza C-50/21, că:
- dacă nu implică utilizarea resurselor de stat, impunerea unor autorizații specifice pentru desfășurarea activității PHV în ZMB, în plus față de autorizația națională, și limitarea acestor autorizații la una pentru fiecare 30 de licențe pentru servicii de taximetrie eliberate în ZMB nu poate fi considerată ajutor de stat pentru companiile de taxi. Curtea a analizat dacă limitarea licențelor pentru PHV ar putea fi ajutor de stat pentru sectorul de taxi și a stabilit că dacă nu se utilizează resurse de stat, obligația de a obține o licență în plus nu e ajutor de stat.
- dreptul de stabilire, conform art. 49 TFUE, nu se opune unei reglementări într-o aglomerare urbană precum ZMB, care impune o autorizație specifică pentru serviciile de PHV în acea zonă, în plus față de autorizația națională, însă autorizația specifică trebuie să se bazeze pe criterii obiective, nediscriminatorii și cunoscute în prealabil, excluzând orice arbitraritate și evitând suprapunerea cu controalele deja efectuate în cadrul procedurii de autorizare națională. Dacă un prestator de servicii a fost autorizat să presteze serviciul într-un stat, nu e contrar dreptului de stabilire dacă acesta trebuie să obțină o nouă autorizație pentru prestarea aceluiași serviciu într-o anumită zonă din statul respectiv. Este însă esențial ca autorizarea să se acorde pe criterii clare și cunoscute.
- dreptul de stabilire, conform art. 49 TFUE, se opune însă unei reglementări aplicabile într‑o aglomerare precum ZMB care prevede o limitare a numărului de licențe pentru PHV la una pentru fiecare 30 de licențe pentru taximetrie eliberate în aglomerarea menționată, cât timp nu s‑a dovedit nici că această măsură este de natură să asigure, în mod coerent și sistematic, realizarea obiectivelor de bună gestionare a transportului, a traficului și a spațiului public ale acestei aglomerări, precum și de protecție a mediului său, nici că nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. Se încalcă dreptul de stabilire dacă se limitează autorizațiile pentru un serviciu prin raportare la un alt serviciu (concurent) supus unor autorizări, cât timp nu se dovedește că limitarea e justificată de un motiv întemeiat și proporțională pentru atingerea acelor motive.
Relevanța hotărârii constă în stabilirea unui standard pentru statele membre care fie au încercat să adopte, fie au adoptat măsuri legislative prin care limitează serviciile de transport alternativ (PHV) raportat la numărul de autorizații de taximetrie. Astfel, chiar dacă nu ar reprezenta ajutor de stat, astfel de măsuri ar reprezenta totuși o încălcare a dreptului de stabilire de care beneficiază societățile care pun la dispoziție astfel de servicii.
Drept urmare, reglementări similare au în prezent încă un temei pentru a fi contestate. Totuși, prin hotărâre, CJUE a lăsat spațiul necesar anumitor aglomerări urbane/zone metropolitane de a avea anumite limitări suplimentare pentru prestarea serviciilor de transport, dacă se prevăd criterii obiective și se asigură lipsa arbitrariului. Astfel, e posibil ca o astfel de reglementare să fie conformă dreptului UE dacă autoritățile locale ar aduce dovezi care să justifice necesitatea unei anumite măsuri – de ex., studii de mediu, și cât timp nu sunt dublate verificările deja efectuate la nivel național.
E de amintit că legea spaniolă permitea adoptarea de acte normative la nivel local, prin care să fie reglementat transportul de persoane în cadrul anumitor aglomerări urbane, atât în cazul taxiurilor, cât și ridesharing/PHV. În linie cu hotărârea CJUE, nu ar fi exclusă apariția unor astfel de reglementări locale în România pentru ridesharing dacă legislația română ar prevede situațiile în care ar putea fi adoptate la nivel local astfel de reglementări. Însă în prezent, regimul OUG 49/2019 care reglementează transportul alternativ pare să fi limitat legiferarea doar la nivel național.
Statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre prin măsuri legislative generale și abstracte, care nu vizează un caz concret
Al doilea caz vizează un litigiu între marile platforme Google, Meta și TikTok și autoritatea austriacă în domeniul comunicațiilor (Komm Austria). Pe scurt, cele trei societăți, cu sediile în Irlanda, prestează servicii ale societății informaționale, în sensul Directivei e-commerce. Directiva stabilește principiul țării de origine. Mai exact, fiecare stat membru garantează că serviciile prestate de un furnizor de servicii ale societății informaționale stabilit pe teritoriul său (statul membru de origine) respectă dispozițiile de drept intern relevante pentru „domeniul coordonat”, după cum este definit în Directiva e-commerce. Alt stat membru decât cel de origine nu poate deroga de la acest principiu decât prin măsuri luate „în cazul unui anumit serviciu” și doar în anumite condiții menționate în Directivă (de ex., ordine publică, protecția sănătății publice, securitate publică, protecția consumatorilor sau cu anunțarea statului membru de origine și a Comisiei). Drept urmare, reclamantele sunt supuse condițiilor de funcționare conform legislației din Irlanda, alte state membre putând adopta măsuri care să le vizeze doar în cazuri specifice și în anumite condiții restrictive.
În 2021, în Austria, a fost adoptată Legea federală austriacă privind măsurile de protecție a utilizatorilor platformelor de comunicare (KoPI-G), care impunea tuturor platformelor de comunicare obligația de a institui proceduri eficiente și transparente pentru gestionarea și rezolvarea notificărilor privind conținutul presupus ilegal existent pe platforma de comunicare. La cererea furnizorilor de servicii, Komm Austria urma să decidă dacă un furnizor anume intră sau nu sub incidența KoPI-G. Astfel, cele trei reclamante au cerut autorității să constate că nu intră sub incidența noii reglementări. Komm Austria a decis însă că KoPI-G se aplică tuturor celor trei platforme.
În acest context, Google, Meta și TikTok au contestat concluzia autorității austriece, invocând că se încalcă principiul țării de origine întrucât i) Irlanda și Comisia nu au fost informate de legislația derogatorie de la principiul țării de origine și ii) obligațiile impuse prin KoPI-G sunt disproporționate.
Avocatul general a opinat în linie cu susținerile Reclamantelor, mai exact că statele membre ar putea deroga de la principiul țării de origine doar pe cale incidentală, de la caz la caz și cu privire la un anumit serviciu. Stabilirea unor obligații legale, generale, aplicabile unei categorii nedeterminate de furnizori de servicii ale societății informaționale ar „echivala cu a permite fragmentarea pieței interne prin reglementările naționale” (par. 63 din concluzii), fiind contrară Directivei e-commerce.
Relevanța concluziilor menționate mai sus constă atât în a observa posibila direcție în care va merge CJUE prin hotărârea ce urmează a fi pronunțată), cât și în observarea tendinței de uniformizare a regulilor de funcționare a serviciilor din mediul digital. Mai mult, Avocatul General a menționat că analiza sa este aplicabilă și în cazul noii reglementări unionale recent adoptate în octombrie 2022 – Digital Services Act (Regulamentul 2022/2065).
Cele două cazuri analizate anterior pot fi folosite drept fundament împotriva măsurilor naționale supra-protecționiste pentru mediul offline sau consumatori și mult prea invazive pentru libera dezvoltare a serviciilor digitale.
[1] A se vedea, de exemplu, soluțiile de stabilire a răspunderii platformelor pentru conținutul discriminatoriu publicat de terți, analizat aici: https://www.gnp.ro/cristina-badea-the-hard-knock-life-of-online-intermediaries-in-romania-the-case-of-liability-for-users-discriminatory-content/.
[2] Reamintim că, după sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară și până la pronunțarea soluției de către aceasta, Avocatul General desemnat în cauză trebuie să prezinte concluziile sale, motivate și imparțiale, cu privire la întrebările ridicate și răspunsurile ce consideră că ar trebui oferite de CJUE.